duminică, 10 februarie 2013

Calea darurilor proprii

      „Fiecare om are o calitate și un destin al său propriu. Aceasta nu vrea să însemne că omul este dominat de o fatalitate, cuprinsul său și posibilitățile sale fiind deodată și definitiv date. Întreaga țesătură a vieții sale, dimpotrivă, pleacă de la o natură proprie și merge pe drumul deschis al libertății. De aceea omul își poate sau nu împlini destinul. Faptele și întâmplările în viața sa nu vin ca fenomene supuse unei determinări absolute, ci ca prilejul prin care omul este supus unor încercări și forțat să răspundă după firea și sensul celor ce-i sunt proprii. Dealtfel, însăși ideea de destin înseamnă la ceva dat, o dezvoltare liberă a darurilor noastre, a naturii noastre care e umană. Ideea de destin implică libera folosință a ceea ce constituie eul nostru propriu, în fața și prin condiția vieții noastre. 
      Fiecare om are o calitate și un destin propriu; acesta însemnă că el are și o misiune proprie. Totul este ca el să-și descopere calitatea, să-și cunoască misiunea ce are de împlinit.
      (...)
     Cel ce se cunoaște pe sine, cel ce luptă cu mijloacele și în sensul naturii sale proprii, cel ce crede în rânduiala lumii acesteia și rostul său în împlinirea unei opere divine, acela este stăpânul îmbucurat al vieții sale și făclie aprinsă într-o lume plină de întristare.
      Oamenii vin în lume deosebiți. Ceea ce îi face puternici sau slabi, roditori sau neroditori este atenția cu care s-au aplecat în a-și descoperi și îndruma calitatea proprie. Cei mai mulți dintre noi se zbat zadarnic o viață întreagă pentru ca nu și-au descoperit rostul și nu au fost credincioși geniului propriu. Trăind mai mult relațiile și imboldurile ce le vin din afară, ei au mers rătăcind, corăbii plutitoare supuse tuturor vânturilor. O astfel de viață duce numai la sforțare inutilă, la irosire și plâns; nimic nu poți culege când te-ai părăsit „în voia soartei” atunci când de fapt soarta poate fi în mâinile tale.
      Nimeni nu se poate plânge de viața sa și nu are dreptul să o invidieze pe a altuia. Cine știe să-și dezvăluie propriul său mister și îndruma propriul său destin, acela încearcă o bucurie interioară, o pasiune care alungă din jurul său toate impuritățile și încercările inutile. De ce? Pentru că el a lucrat numai la îndemnul unor forțe interioare reale, forțe adânci și sigure, nu la îndemnul capriciilor legate de o lume exterioară nestabilă, de cele mai multe ori nesemnificativă pentru împlinirea sa.
      Descoperit ție însuți în ce ai mai adânc și mai propriu, mergi sigur pe drumul rodului bogat și al bucuriilor durabile. Căderile neașteptate și încercările cu întoarceri mai sunt cu putință, dar ca accidente ce pot fi ele însele convertite în sens constructiv și ascensional. Ființa ta, în ce are mai deosebit, crește în orice manifestare a ei pentru că, expresie credincioasă a ceea ce-i aparține mai adânc și mai pur, manifestarea cea mai modestă devine act de creație.
      Ce altceva poate însemna bucuria supremă a omului, decât corespondența până la identitate între respirația firească a geniului său cu gândul și cu fapta sa, într-o lume în care au fost alungate tentațiile înșelătoare și învinse potrivniciile.
      (...)
      Caută, caută mereu și mergi pe căile ce te înalță într-o zonă de puritate și frumusețe. Fă-ți lucrul tău, nu privi și mai ales nu te supune căderilor. Fă-ți lucrul tău așa cum îți spune cugetul bun, cel ce te leagă și-ți dă îndemnul de om, chip strălucit al rațiunii și conștiinței superioare. Fă-ți lucrul tău și mergi până la capăt, până acolo unde osteneala va deveni bucurie și iluminare.”

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu