Rațiune, în ce sens?
Recunoscând puterea rațiunii, întotdeauna când vrem să facem ordine în mintea și sufletul nostru, să nu sugrumăm viața interioară, ci să o îndrumăm în sens creator. Să căutăm echilibrul și armonia, valorificând toate resursele ființei noastre, cât mai variat și mai bogat, lăsând viața să-și facă jocul ei spontan, orchestrând toate elementele și forțele de care dispune. (din volumul „Meditații filosofice”)
Setea de absolut
Biruinţa adevărată vine atunci când omul caută permanenţele; fără un punct de sprijin sigur, el nu poate dăinui.Descoperind primul principiu, omul se descoperă în acest fel şi pe sine, propria sa fiinţă, sensul şi frumuseţea sa.Cel ce iubeşte lumea cu adevărat, acela iubeşte isvoarele ei, cel ce a înlăturat vălul aparenţelor, acela a descoperit esenţele şi calea tuturor bucuriilor.Setea de absolut, de perfecţiune şi permanenţă, este aspira-ţia cea mai înaltă, căutarea de totdeauna a omului. Fiinţa sa fragilă, şi uneori maladivă, poate ajunge pe această calela suprema înflorire. (25.III.1965, Tohan) (Meditaţii filosofice)
Rudenia spirituală
Sânt oameni pe care îi descoperi deodată; e un fel de rudenie spirituală care se descoperă pe sine. (…) Melodia tristă a singurătăţii se transformă într’o stare de tensiune simfonică.
Oamenii se caută, dar nu se regăsesc uşor; apropierile, de cele mai multe ori, sânt întâmplătoare, nu din chemare. De aceea şi cele mai multe căsătorii sunt nefericite.
Numai corespondenţa de structură, de viaţă interioară, poate duce la o fecundă vibraţie, la o durabilă unitate a două făpturi omeneşti. (27.III.1965, Meditaţii filosofice)
Alegere
Lucrurile ne sunt date într’un fel sau altul, bune sau rele ; ne sânt date , dar nu întotdeuna impuse.
Priveşte direct toate, lumea şi viaţa; priveşte direct şi curat cu sufletul limpede pentru a nu-ţi altera înţelegerea. Judecă netulburat, alege şi hotărăşte. Eşti om şi eşti liber să-ţi manifeşti natura pe căile deschise creaţiei.
Judecata şi alegerea sunt definitorii naturii noastre morale; prin parcticarea lor, spui ceva din măreţia vieţii.
Cine face bine
Cine face bine colaborează la înfrumuseţarea universului. Viaţa are multiple: poţi merge într’un fel sau altul, dar eşti om deplin printr’o atitudine afirmativă.
Cine face bine, manifestă partea divină din el. În om sau în lume stăruie permanent ceva din prospeţimea aurorei, darnu toţi sântem conştienţi pentru a o putea valorifica.
Binele este fiul Soarelui, a luminei care biruie, al drumului deschis.(6.V.1965, Bucureşti)
Gânduri
Încerc să uit ultima lovitură a destinului şi mă prefac un înţelept; caut raţiune acolo unde spiritual este isgonit. Oameni, oameni, cine sânteţi şi ce vreţi?
M-am deschis vouă cum m’am deschis lumii întregi, cum se deschide floarea către Soare în dimineţile de vară.
Ce-mi spune ziua de azi şi cea de mâine? Poate sânt prinsă în cele de ieri. Am crezut că pot birui capul plecat, că moartea se va ascunde privirii mele. Se topeşte gândul în care am crezut şi moliciunea durerii mă chinuie.
E cineva care pleacă şi mă lasă singur. (12. V.1965 – Bucureşti)
Calitatea omului
Prin calitatea noastră materială, sântem la nivelul tuturor făpturilor terestre; facem parte din aceeaşi lume, ne naştem şi murim după aceleaşi legi care întreţin economia economia universului.
Prin calitatea noastră spirituală, noi putem fi sub nivelul celorlalte făpturi ca o condiţie dată definitive, pentru că avem deschis drumul negaţiei, dar putem fi şi deasupra lor pentru că ne este deschis drumul creaţiei.
Prin puterea spiritului, însăşi natura materială, prezentă în noi sau dincolo de noi,se amplifică, se încarcă de alte semnificaţii, în aşa fel încât ea poate deveni prilej de plenitudine şi bucurie. (4.XI.1965 – Tohan)
Dor
Puritatea e a copilului şi seninătatea a sfântului. De ce le dorim atât de mult pe amândouă? Câteodată sântem ca un iezer de munte.
Puritatea aparţine inocenţei, seninătatea echilibrului şi amândouă substanţei nealterate a vieţii spirituale.
Cât de mult doresc oamenii să ajungă acolo unde lucrurile păstrează transparenţa începutului! E un dor ascuns, un dor bolnav, un dor de înger, care nu se cuvine omului
Omul simte uneori lumina împlinirii, dar nu durează, cine îl înfrânge? (15.XII.1965 – Bucureşti)
Raţiune în ce sens?
Recunoscând puterea raţiunii, întotdeauna când vrem să facem ordine în mintea şi sufletul nostru, să nu sugrumăm viaţa interioară, ci să o îndrumăm în sens creator.
Să căutăm echilibrul şi armonia, valorificând toate resursele fiinţei noastre, cât mai variat şi bogat, lăsând viaţa să-şi facă jocul ei spontan, orchestrând toate elementele şi forţele de care dispune. (24.XII.1965 – Bucureşti)
Singurătate
Oamenii sânt universuri închise. Comuniunea nu se poate realiza fără o trăire în celălalt, fără o dăruire către un alt eu, care e tu.
Învingem singurătatea atunci când universul personal se deschide şi îşi depune tot tezaurul umanităţii sale în altă existenţă, cu care tinde să co-existe.
Tonul minor al singurătăţii, şi consumul pe care îl implică, o arată ca un preludiu al morţii. (31.XII.1965 – Bucureşti)
Dragostea
Omul tinde să se regăsească, să fie cuprins şi să cuprindă, până în splendida unitate care îl consolidează. Calea care deschide înţelegerea, care aduce bucuria împlinirii, este dragostea.
Dragostea înseamnă om deschis, şi om deschis înseamnă disponibilitate. Dragostea mai înseamnă plinătate, şi plinătate înseamnă dăruire, revărsare spirituală.
Când vine dragostea, totul se transformă într’un îndemn la creaţie şi frumuseţe. (31.XII.1965 – Bucureşti)
Afirmaţie
Oamenii mici, cei meschini, trăiesc tot timpul sub sentimental spaimei că ceva de dincolo de ei, ceva mai puternic şi mai frumos decât sânt, poate surveni şi împuţina făptura lor împuţinată.
Dimpotrivă, oamenii puternici prin gândirea şi spiritual lor apar întotdeauna mai buni şi mai generoşi. Lumea îndepărtată şi înconjurătoare le apare ca o afirmaţie permanentă, risipă de energie şi frumuseţe ce trebuie experimentată. De aceea, nimic din ce nu le aparţine, nu îi deranjează şi nu-i umileşte; pentru aceşti oameni, totul pare că e făcut să-i stimuleze şi să-i bucure.
A exista şi a dura înseamnă afirmaţie! (31.XII.1965 – Bucureşti)
Cum se câştigă laurii
La vremea lor, Socrate a fost ucis, Dante prigonit, Pascal acuzat, Pasteur ignorat că n-au corespuns mentalităţii din vremea lor şi au încercat să aprindă o nouă lumină în orizontul atât de afumat al contemporaneităţii; mai târziu istoria le-a dăruit lauri. Avem o mentalitate care nu trădează niciodată propria noastră măsură. (12.XII. 1966)
Întrebare
Sânt trist pentru tine, frate, că mă îndemni numai la rău. Vrei să scormonesc muşuroaele infirmităţilor morale şi la aceasta, ce-mi oferi? Nici măcar platitudinea şi un dulce somn.
Oamenii trăiesc şi mor întristaţi pentru că sânt mărginiţi şi le e teamă de effort. Ei nu doresc să cunoască împletitura sfântă a vieţii.
Pretutindeni curge fermecătoare apa vie a lumii, marile înţelesuri în lucrurile mari şi mici, în larg şi în preajma noastră, dar noi nu ştim nimic.
De ce ucidem frumuseţea? (12.IV.1966 – Bucureşti)
Unde e omul?
Omul crede că umanitatea lui începe odată cu puterea politică, cu banii şi confortul. Dar omul se lasă purtat de aparenţe înşelătoare: acolo se isprăveşte, dacă rămâne numai la ele. Umanitatea începe cu dragostea, cu setae de absolute şi creaţia pe care durează întreg universal. Unde e omul pe care îl vrem crystal, stea a cerului şi crin al pământului, acel om-mândrie a creaţiei? (23.IV.1966 – Bucureşti)
Cel ce ajută
Cât de ciudată e alcătuită lumea aceasta!
Cel ce-şi apropie suferinţa altuia, cel ce porneşte la drum pentru îmbucurarea fratelui, cel ce se roagă pentru frumuseţea lumii noastre, acela e supus tuturor încercărilor. Uneori cu încrâncenare, alteori cu blândeţe resemnată, el trebuie să dea plata dăruirii propriei sale fiinţe.
Priveliştea lumii noastre este uneori cu adevărat foarte tristă. Aceasta nu ne îndreptăţeşte să cedăm. Viaţa omului cunoaşte în cursul ei multe lacrimi, dar să nu uităm că prin filtrul lor cade lumina ca razele soarelui în curcubeu, după o ploaie de vară.(27.IV.1966 – Bucureşti)
Creaţie
Creaţia aparţine umanităţii noastre; actul creator este un present care depăşeşte etapele timpului, un present continuu.Creaţia dă sens şi putere condiţiei noastre şi ne face să fim obârşie, generare. E imperativ ca umanitatea noastră să manifeste imaginea biblică.
Cei mai mulţi dintre oameni sunt consumatori; ce trist spectacol! (2.V.1966 – Bucureşti)
Prezenţa răului
Răul este present în lume şi noi trebuie să-l răscumpărăm pentru noi şi pentru tot ceea ce există.
Modelul este Hristos; acesta este sensul prezenţei lui în lume. Răul este activ şi insinuant, cuceritor prin înşelăciune şi elegant în convingere. Pasul lui e sigur într’o lume nesigură.(2.V.1966 – Bucureşti)
Înflorire
Omul bun, omul adevărat caută pretutindeni numai binele. În cugetul şi în fapta sa, acest om caută o zonă stabilă, pură şi durabilă, caută un punct de sprijin de nesdruncinat şi caută, mai ales, să treacă dincolo de ceea ce se împlineşte într’un sfârsit şi nu într’o permanenţă. Setea de absolut îl poarta în sensul unei desavârsiri mereu cuceritoare, până în locul unde prezenţa principală a lucrurilor respira. Efortul de înflorire a spiritului este calitativ definitoriu omului. (3.V.1966 – Bucureşti)
Femeia modernă
Femeia anilor trecuţi, prinsă încă în datele tradiţiei, îşi găsea liniştea şi împlinirea în căsătorie şi maternitate. Supusă unor condiţii de stabilitate şi virtute, ea cunoştea dragostea şi jertfa până în limitele creaţiei spirituale; ea nu cunoştea setea de aventură.
Femeia modernă, atrasă de mirajul unei vieţi de larg tumult, încearcă să aibă iniţiativa unui destin propriu. Dar respingând dragostea conjugală şi maternitatea ca pe nişte forme ale unei vieţi de mult perimate, a alunecat pe cel mai instabil teren, acela al frivolităţii şi apetitului. Făcând figură de om liber, femeia de azi apare ca o flotantă a celei mai triste şi dureroase condiţii, dincolo de structura şi vocaţia ei. (20.VIII.1967 – Tohan)
Gând şi faptă
Când gândeşti, gândeşte corect, un gând şi un lucru, un gând şi o faptă. Când gândeşti, nu te lăsa purtat de înclinaţii sau deprinderi; lasa-te purtat de setea pentru adevar. Când făptuieşti, făptuieşte curat, din îndemn lăuntric, din sete de creaţie. Când făptuieşti, colaborează la opera divină; totul să fie afirmaţie sublimă.. (28.VI.1967 – Bucureşti)
Unde e leacul
Nu ştim noi ce ştia Socrate, că filosofia spiritului primează în faţa filosofiei naturii. Cunoaşte-te pe tine însuti! Nu ştim cine sântem şi nici ce vrem. Merge omul pe înclinări
şi pe ce îi place, adică pe ce e mai periferic în fiinţa lui şi mai uşor în act. Cândva nu era bine; lumea a progresat, dar acum e şi mai puţin bine.
Mister
Omul supune cu inteligenţa lui o bună parte din existenţă; ea nu o poate reduce toată. În faţa cuceririlor omului, creşte tot mai mult misterul; cuceririle sânt făcute parcă pentru a-l mări şi mai mult. Poate că de aceea Pascal a crezut în puterea de creaţie a sentimentului. (15.IV.1967 – Bucureşti)
Omul vremurilor noastre
Omul vremurilor noastre s’a angajat mult într’un prezent însetat de progres material. A alungat trecutul ca şi când înaintaşii noştri nu ar fi fost oameni şi nu ar fi avut aspiraţii. Omul vremurilor noastre a pierdut legătura cu tradiţia, cu tradiţia vie în sens de valoare permanenta. De aci pare că ţine sş problema ierarhiei lucrurilor, nu numai istoricitatea lor.
Să nu mai vorbim de transcendenţă şi sete de absolut!
Aşa sânt oamenii
Oamenii mediocri trăiesc mai mult din deprinderi. De vrei să-i faci mai buni şi să le stimulezi spiritul, se supără pe tine. Te socotesc un duşman pentru că-i scoţi din făgaşul mizeriei intelectuale şi morale. Judecata, discernământul, nu mai funcţionează şi orice scoatere a lor din deprinderi, chiar dacă sânt rele, o socotesc un adevărat atentat la personalitatea lor. De e bine sau e rău, de e frumos sau urât, nu are importanţă; totul e să nu ştirbească cu nimic din ceea ce s’a depus prin vreme. La cei mai mulţi oameni, lumea e aşa cum au apucat, o lume de deprinderi, închisă. Conştiinţa nu funcţionează şi spiritul nu e activ; nici un sbor în ideal, nici un pas ascensional spre o lume mai bună (15.IV.1968 – Bucureşti)
Răspântie
E bine să înţelegem căile ce le bate omul contemporan şi orientarea nouă a civilizaţiei. E adevărat că se produc prefaceri adânci şi că cercetarea ştiinţifică şi consecinţele ei tehnice ne-au aşezat la o răspântie unică în istoria universală. Dar tocmai aici e marele pericol. Omul stăpâneste natura, dar nu pe sine, omul dispune de puteri, dar nu întotdeauna spre bine. Omul stăpâneşte puteri care nu corespund nici în parte vietii lui interioare si orientarii spiritului sau; omul stapâneşte puteri dumnezeeşti pe un fond teluric consistent, ceea ce-l face să fie nedemn de aceste puteri. În afară de marii inspiraţi, cu mai multă sau mai puţină ştiinţă de carte, cei mai mulţi dintre oameni nu sânt încă
îndeajuns de evoluaţi, iar prezentţ spiritului nu indică – ceea ce e mai grav – o superioritate, pentru că există şi un spirit al răului, al negaţiei.
Întâi să rezolvăm aceste probleme şi apoi să cucerim cosmosul! (12.V.1968 – Bucureşti)
Să învingem
Trebuie să învingem sau cel puţin să încercuim, în noi sau în afară de noi, tot ce nu e îndeajuns de frumos, îndeajuns de nobil. Lumea de azi e cucerită de vulgaritate, că e sus, la cei ce se pretind oameni instruiţi, sau e jos, în masse. Rareori mai apare câte un exemplar de mare fineţe şi distincţie. Să învingem urâtul din noi şi din jurul nostru; e prima datorie. În faţa răului trebuie să rezistăm până nu se instalează, fie că el apare în lume, în societate sau în inima noastră.
Conştiinţa
Sânt oameni care vor sa acţioneze pe înclinări şi altii care vor să acţioneze inteligent, printr’un calcul bine întocmit, dincolo de un for de judecată critic, dincolo de conştiinţă. Mergând pe aceste căi, omul străbate toate treptele viţioase ale moralei, de la egoism şi cinism până în luciferism.
Scăpaţi de sub imperiul fortelor obscure, nici inteligenţa nu ne poate salva; inteligenţa este funcţie de ceva şi acest ceva nu este decât conştiinţa, aceea care instrumentează un întreg sistem de valori, toate bunurile spirituale ale umanităţii.
Nu putem simula, prin gesturi şi maniere, o ordine morală. Oricât de rafinate ar fi mijloacele ce le folosim, fără o conştiinţă superioară nimic bun nu putem reuşi.
Stări maladive
Scriitorul Franco-Englez Beckett mărturiseşte că, în viaţă, a simţit continuu cum îl înconjoară confuzia, că marele adevăr este confuzia. „Ea se află peste tot în jurul nostru şi
singura şansă în prezent este să-i îngaduim sa intre.“
Scriitorul ne face să credem că, într’ adevar, acest imperiu al confuziei există; noi ne vom permite, pentru a susţine afirmaţia, să aducem o completare: confuzia pe care el o
simte naşte şi se impune dintr’un interior lipsit de ordine. „Marele scriitor“ nu stie ca, din cele mai îndepartate vremuri, omul a luptat să risipească confuzia şi să introducă mai multa lumină, să reducă la tăcere absurdul. Aşa au apărut mitologiile primitive, aşa au apărut marile religii, aşa a apărut (atât de strălucit) Logosul Grec, aşa a apărut ştiinţa modernă. Toate exprimă marele efort al omului şi civilizaţiei, de a risipi confuzia şi lichida absurdul. Cât a reusit şi cum, nu ne interesează acum; aceasta e o altă problemă, dar sigur el a reuşit,şi sântem în faţa unei forţe creatoare, a unui eroism care nu rareori atinge sublimul. Dacă în mintea unui om s’a facut întunerec, să-l cercetam
cu grijă, dar să nu-l urmăm. (27.VI.1968 – Bucureşti)
Legea unităţii
Bărbat şi femeie sânt doi poli în tensiune. Soţ şi soţie sânt o unitate de existenţă, o unitate generatoare, armonioasă. Din egoism şi proastă orientare, oamenii îşi consumă Paradisul.
Nu poţi exista în celălalt şi nu-l poţi asimila, atâta vreme cât îţi centrezi viata într’un instinct primar, fie el cât de puternic. Legea unităţii noastre aduce, cu ea odată, ceva din armonia cosmică, şi este o adevărată biruinţă a spiritului. Cine ignoră aceste dimensiuni ale dragostei pierde calea prin care partea devine întreg. (6.VII.1968 – Bucureşti)
Valorificare
Copleşiţi de greutăţile zilei sau poate din slăbiciune, oamenii au devenit tot mai egoişti şi mai meschini. Puţini sânt aceia care îşi pot depăsi imperiul nevoilor cotidiene şi încercui fondul subuman care îi domină.
Oamenii dezinteresati, cei ce se ridică măcar pentru un moment dincolo de grijile zilnice şi profesionale, trăiesc un alt orizont, un orizont lărgit, din centrul căruia pot valorifica potenţialul lor intelectual şi spiritual.
Chiar acolo unde caută o destindere, o armonizare a divergenţelor ce apar neprevăzut şi continuu pe parcurs, ei pot descoperi zone pline de farmec şi înnobilare a vieţii lor, atât de mult sub influenţa unui mediu nevrednic tuturor acelora în care nu s’a stins complet setea de absolut. (17.XII.1968 - Tohan)
Bunătatea
Om bun înseamnă om creator, prin însăşi natura lui. Bunătatea, ca şi dragostea, este calitate morală de prim ordin, e poate chiar începutul culturii şi umanităţii noastre.
Omul bun, chiar dacă e mai puţin instruit, este un om cult pentru că are disponibilitatea sufletească, are altitudine spirituală. Omul bun este şi un om inteligent, dar nu atât în sensul formelor complicate ale gândirii moderne, ci în sensul pascalian al spiritului de fineţe. Bunătatea este o dimensiune a naturii noastre umane, prin care ea se defineşte şi se exprimă; ea aduce înţelegere superioară, are echilibru si armonie, poarta la mari înalţimi spiritul, făcându-l apt de continuă creaţie, floare albă a existenţei noastre în lume şi viaţă. (19.XII.1968 – Tohan)
Cultul profesiunii
Lumea de azi are sete de putere, ceea ce în sine nu este un rău; răul vine din sens, din spirit.
(…)
Omul de azi, dornic de senzaţii, desconsideră posesiunea interioară, desconsideră înţelepciunea si virtutea – poate pentru cei mai mulţi, nici nu mai există; e ceva perimat. (…)
Democraţie şi aristocraţie
Se vorbeşte mult despre democraţie, dar nu ştiu încă mare lucru despre acest fenomen, care e mai mult decât politic. În primul rând, democraţia nu poate fi creată prin uniformizare, prin acte de nivelare, care nu creează, ci distrug. Unitatea creatoare este diversitatea armonizată, este pluralitate functională în sens convergent.
Adevărata democraţie nu distruge personalitatea, ci eliberează omul de orice constrângere şi obstacol care l-ar opri să-şi dezvolte toate însusirile, toate virtuţile.
Democraţia, în acest fel înţeleasă, se transformă într’o aristocraţie liberă pe o selecţie a valorilor care, de fapt, este o aristocraţie spirituală, singura care mai poate salva civilizaţia, în derută azi! (28.XII.1968 – Bucureşti)
Oamenii aşa cum sânt
Tehnica şi confortul, nici chiar ştiinţa, nu pot salva omul şi civilizaţia sa. Filosofia scopurilor şi disciplina interioară ne lipsesc. O noua concepţie, o noua formulă de viaţă, care să fundamenteze real şi virtual natura umană, este necesară. (7.I.1969 – Bucureşti)
Sensul dăruirii
Când ai daruit ceva, ceea ce ai dăruit nu-ţi mai aparţine şi, în consecinţă, nu poţi dispune în mod arbitrar asupra acestui lucru.
A lua înapoi ceea ce ai dăruit înseamnă a contraveni faţă de raţiune, de o logică a lucrurilor şi a nu respecta legea morală.
Dacă trecem, însă, dincolo de planul logic în realitatea concretă, adica în viaţa morală şi aceea a spiritului în genere, problema devine mai gravă.
Când ai dăruit ceva, lucrurile se schimbă nu numai în relaţia lor, ci şi în calitatea lor. La o realitate existentă prin dăruire se adaugă ceva nou, care face ca datul iniţial să nu mai fie ce a fost; mai mult chiar, nici nu mai are putinţa să redevină ce a fost.
Mersul înapoi nu este cu putinţă decât ca fenomen de ruptură cu accente dramatice, pentru că se contravine la un act de creaţie; naşte o stare în care omul nu-şi mai este sieşi suficient. (12.VI.1970 – Bucureşti)
De ce totuşi poesia?
În poesie, omul cântă deseori natura, o natură văzută continuu într’o perspectivă cosmică. Un peisagiu e mai mult decât natură. Elementele exterioare sânt doar instrumente către peisagiul metafizic. Indiferent daca este o tema de cunoastere, de dragoste sau de moarte sau oricare altă temă a condiţiei omului, dacă este o privelişte sau o căutare în necunoscut, în toate încercam un dialog cu absolutul.
Aceasta înseamnă poesie. (2.VII.1970 – Tohan)
Dragostea şi poesia
Marea dragoste nu poate fi exprimată prin cuvinte. Numai poeţii exceptionali, ca Dante, au reuşit s-o exprime, nu atât prin cuvinte meşteşugite, ci mai mult prin simboluri ale unor fapte cruciale, prin măretia experienţei şi efecte ale dragostei. În natura ei intimă, în esenţa ei, dragostea nu este senzaţie sau plăcere. Există ceva divin în dragoste, de aceea tot pe calea ei îl descoperim pe Dumnezeu; cultul Madonei tot de aci se hrăneşte. (2.VII.1970 – Tohan)
Filosofia succesului
Filosofia succesului a dominat epoca noastră nefericită. Caracterul ei, care este uneori imoral şi întotdeauna amoral, face din acţiunea noastră un fapt natural, un fapt care
se petrece dincolo de bine şi de rău. Filosofia succesului, împreună cu această mare cucerire a inteligenţei – tehnica, fac un cuplu negativ al vieţii umane ce poate duce până la distrugerea civilizaţiei. (30.XI.1970 – Bucureşti)
Progres şi creaţie
Umanitatea noastra se ridică şi se salvează pe forţa spirituală de care dispunem; ea înfloreşte odată cu sporul de lumină ce-l aduce această forţă mereu în act.
Neconformism
Tinerii de azi nu mai ştiu ce vor; cei uşurateci caută senzaţii tari, iar cei serioşi caută ieşiri excentrice şi amândouă categoriile manifestă criză spirituală contemporană.
Printre ei umblă un gen de neconformism, care e la modă; poate pentru unii e o atitudine disperată. Cei mai mulţi, chiar dintre cei serioşi, nu-şi dau seama că manifestările lor sânt expresia unei lumi care se descompune, pelerini dezolaţi ai unei dramatice condiţii umane.
Putem fi neconformişti într’un singur fel: luptând pentru o noua formulă de viaţă, în care marile valori ale civilizaţiei să nu fie înlaturate, ci să capete o altă încadrare. (15.XII.1970 – Bucureşti)
Omul şi criza
Fragilitatea naturii umane devine tot mai evidentă şi aspectele vieţii tot mai triste. Trăim într’o lume care a renunţat la valorile fundamentale ale civilizaţiei. Respectul cuvântului şi al demnităţii umane, conştiinţa unor rosturi superioare ale vieţii, bucuria de a fi împreună şi de a servi, s’au stins toate în oceanul apetitului şi lipsei de răspundere.
Dacă ceva este, nu înseamnă că trebuie să fie. Dacă absurdul şi confuzia există, nu înseamna că trebuie să facem din ele idei directoare pentru o practică a vieţii. Omul, făptura de răspântie, are ceva de spus; el e răspunzător în faţa conştiinţei şi a unei raţiuni superioare, este răspunzător în faţa istoriei. O transparenţă metafizică până în limitele
divinului îl face să respire aerul pur al setei de absolut, din care înfăptuirile lui durabile se hrănesc. De ce să ieşim în afara unui destin superior, care şi aşa e atât de tragic, devenind mizerabili. (27.III.1971 – Bucureşti)
Altă ţară
O fi existând, oare, o altă ţară în care oamenii să fie mai buni? Dacă exista, unde e?
O fi existând, oare, o alta ţară unde oamenii pot să gândească corect? Dacă există, unde e? O fi existând, oare, o altă ţară cu oameni care nu mint şi ştiu ce vor? Dacă există, unde e?
Să ne gândim, aşa, pentru noi. (2.II.1969 – Bucureşti)
Progresul tehnic
Progresul tehnic e tot mai mare. Omul se avântă în cosmos, cu îndrăzneala unui erou care cucereşte tot mai mult zonele îndepărtate ale lumii.
Omul cucereşte cosmosul, fără să se bucure, pentru că cucereşte în sens material neîndoios de mult, dar nu cucereşte spiritual, merge în luna sau poate în Marte, dar nu
merge în inima sa.
Omul de azi poate cuceri cosmosul, dar nu se poate cuceri pe sine. Lipsit de un orizont spiritual şi de virtutile care îl pot fructifica, el nu poate deveni o existenţă împlinită şi îmbucurată.
Progresul tehnic poate fi ascensional şi continuu, cum spunea un filosof Francez, dar cel spiritual nu îi urmează exemplul. Aci sânt isvoarele unei lumi de grandoare şi păcat. (9.XII.1970 – Bucureşti)
Standardizare
Îmi place disciplina, îmi place ordinea, dar numai atunci când procesul creaţiei le cere. Nu suport uniformizarea pentru ca ea distruge nu numai creaţia, dar şi viaţa.
Făpturile toate, fie că aparţin ordinei biologice, celor morale sau estetice, au nevoie de o formă diferenţiata, de un mod propriu ca să existe, dar ca ele să dureze, să fie viabile au nevoie de o substanţă şi de o formulă proprie.
Nu este creatoare, nici confortabilă pentru frumuseţea lumii noastre, ordinea -repetiţie a fabricaţiei în serie, ordinea clişeu în artă şi mai ales aceea a omului standard în morală.
În faţa unui val de anarhie şi a libertăţii răului, de aproape jumătate de secol asistăm în toate sectoarele vieţii la un efort pentru stabilirea unei ordini exterioare şi tipizată, privelişte pe cât de inumană, pe atât de dezolantă prin uniformitatea şi lipsa ei de stil. (14.XII.1970 – Bucureşti)
Femeia contemporană
(…)
Femeia de azi fuge de cămin, fuge de castitate, fuge de maternitate, toate elementele definitorii naturii sale. Viaţa ei sufletească e prea mult angajată în senzaţie şi plăcere şi prea ruptă de o activitate a spiritului, unde în trecut ea a excelat. (30.VI.1971 – Tohan)
Femeia contemporană
Femeia contemporana s’a supus unor cerinţe ale vieţii moderne şi a pierdut tot ce aparţinea mai frumos naturii ei. Ce mai poate rămâne dintr’o femeie, dacă nu este pură şi
sinceră, dacă nu are fineţe sufletească, daca nu are farmecul ascendent al poesiei, dragostei şi creaţiei. Ce mai ramâne din universul nostru spiritual, fără căldura
şi respiraţia nobilă a sufletului ei? Femeia rea şi perversă, care se masculinizează, este o excrescenţă a acestui univers, o maladie a spiritului. (30.VI.1971 – Tohan)
Tainele vieţii
Toţi oamenii vor să cunoască tainele vieţii; unii în muncă şi posesiune, alţii în asceză şi în rugăciune. Dar mai sânt unii, care vor să cunoască tainele vieţii în desfrâu. În fiecare dintre noi există o goană după bucurie sau după plăcere, după câştigarea a ceea ce ne lipseşte; aci intervin diferenţele pentru că tot alte lucruri ne lipsesc şi tot alte scopuri avem. Cei mai mulţi dintre oameni merg pe înclinaţii, pe ce le vine; ei nu ştiu cum e clădită făptura noastră, dar subteranul lucrează mult mai mult decât se crede şi la cei mai mulţi. Conştiinţa binelui apare destul de rar, deşi credem că ea este definitorie umanităţii noastre. (12.VII.1971 – Tohan)
Înger căzut
Omul de azi, al meu şi al tău deodată, pare că şi-a pierdut măsura. Cât a avut conştiinta puterii, dar şi pe aceea ale limitelor lui, a făcut din libertate şi creaţie, mijloace de progres şi împlinire. Rămânând pe aceste poziţii, el a aspirat continuu,
dar şi-a păstrat natura şi calitatea de om. Succesul în lupta dusă pentru stăpânirea naturii l-a aruncat dincolo de ceea ce îi era îngăduit prin locul şi destinul său, vrând să devină supra-om. Mai mult decât atât: sigur pe el şi pe cuceririle lui, s’a vrut stăpân de lume şi de oameni şi poate fără să-şi dea seama şi-a însuşit atributele divine.
Omul de azi a uitat strigătul lui Pascal – om atât de mare între oameni – care-l arată ca pe o făptură infirmă, grandioasă şi mizerabilă. În lipsa lui de măsură, acest ghimpe al existenţei, din supra-om a devenit ne-om şi din Dumnezeu,
înger cazut. (15.XI.1971 – Bucureşti)
Sensul culturii
Omul este o răscruce a existenţei; căile sale sânt multiple, dar una singura îl împlineste. Ca să fii om adevărat, trebuie să te apropii de Dumnezeu, trebuie să iei calea spiritului. Ca să iei calea spiritului, trebuie să iei calea culturii în
înţelesul larg al cuvântului, în care intră religia, filosofia şi ştiinţa, literatura şi arta.
Cultura nu este un exerciţiu gratuit, nu este un artificiu; cultura este o cale a salvării omului. Cultura, rezultat al setei noastre de absolut, pune în funcţie
şi valorifică toate resursele noastre, ne exprimă esenţele şi ne creşte peste hotarele obişnuite ale omului de toate zilele, prins într’un mediu de deprinderi materiale şi sociale. Cultura este o manifestare umană, cu puternice rădăcini metafizice şi religioase. (9.XI.1971 – Bucureşti)
Filosofia modernă
În epoca moderna, filosofia a cunoscut forme hibride, tot mai îndepartate de natura şi rosturile ei. Aşa a apărut filosofia ca enciclopedie, ca sinteză a ştiinţelor şi ca epistemologie, ca exerciţiu formal al inteligenţei. Filosofia nu poate ieşi din această situaţie, decât redevenind o disciplina nu numai a intelectului, ci şi a spiritului
în genere, nu numai o teorie, ci şi o practică a căilor adevărului, călăuză a setei de absolut. Filosofia nu poate rămâne la remorca ştiinţei şi nu poate renunţa la adevăratul ei sens, care este cercetarea omului. Ea nu gândeşte pur şi simplu, ci gândeşte pentru a crea,
pentru a dirija natura umana catre culmile cele mai înalte ale condiţiei sale. (13.XI.1971 - Bucureşti)
Filosofia şi viaţa
A filosofa este o activitate necesară pentru om, mai mult chiar, este o chestiune vitală. De aceea, cu toată lupta dusă de unele poziţii moderne ale veacului XIX, de a reduce câmpul ei de cercetare în favoarea ştiintei şi de a minimaliza importanţa ei pentru cultură şi om – aşa cum face azi Jean Piaget –, filosofia a apărut tot mai puternic între preocupările omului contemporan. A filosofa înseamnă experienţă intelectuală şi interioară deodată; ea naşte din chinul întrebărilor şi bucuria cuceririlor omului în faţa misterului vieţii şi continuă în aspiraţia găsirii adevărului şi sensului condiţiei noastre. Filosofia rămâne vitală, pentru că aşa sânt problemele ei pentru om. Nu se filosofează de voie, ci de nevoie. Setea de cunoaştere şi creatie, setea de absolut, inteligenţa ordonatoare
întreţin flacăra filosofării şi împlinesc această floare a spiritului activ. Într’o formă mai directă de mărturisire sau mai sistematică, cu caracter tehnic, filosofia rămâne o problemă de cunoaştere, de trăire şi actiune. Pentru aceste motive, ea nu poate exista dincolo de problematica umanistă, dincolo de condiţia şi destinul nostru ca oameni. (13.XI.1971 – Bucureşti)
În filosofia contemporană, logica ca sistem formal şi conceptul, nu exprimă realul, ci este însăşi lucrul. Aci se fundamentează eroarea acestei filosofii idealiste a outrance şi de aici se alimentează antiumanismul său. Logica e un mijloc de cunoaştere, ştiinţifică; e mai mult chiar, e o cale prin care se stabilesc raporturi cu realitatea, cu lumea şi viata. Ca acest fapt să fie cu putinţă şi logica să funcţioneze, între formele logice şi lumea obiectivă
trebuie sa existe o corespondenta si un sens comun. Logica, deşi abstrage, rămâne prinsă de realitate; ea nu există în afara lucrurilor, ca sistem formal şi realitate obiectivă ce se impune omului din afară. Formalismul filosofiei contemporane este o alunecare în artificiu şi nefiinţă. Logica este o parte dintr’o filosofie care vorbeşte despre om şi spirit, faţă în faţă cu realitatea obiectivă, la care participă şi pe care o interoghează.
(13.XI.1971 – Bucureşti)
Rolul filosofiei
Filosofia studiază condiţia naturală şi spirituală umană studiază viaţa în act pentru a-i putea da răspunsul la marile probleme ce i le ridică poziţia şi starea sa în lume. Filosofia este o ştiinţă universală, dar nu în sens cantitativ, ca enciclopedie a ştiinţelor, ci în sens de ordonata cunoaştere a tuturor lucrurilor si existentei. Omul este în centrul preocupărilor sale. (25.XI.1971 – Tohan)
Condiţie umană
Omul este un întreg; el este o unitate existenţială. Omul este o fiinţă naturală, dar nu poate fi definit prin natură, este o fiinţă socială, dar nu poate fi definit prin societate. Natura şi societatea îi sânt condiţii, dar nu moduri de împlinire. El este situat între real şi posibil, între existenţă şi creaţie; ca să existe, trebuie să creeze continuu, iar ca să creeze,
trebuie să existe. Omul posedă o unitate şi stabilitate principială; el trebuie să evolueze, să creasca, dar în acelaşi timp să rămână el însuşi, acelaşi în schimbările ce se produc.
Omul este complex, este multiplu, dar toate acestea într’o mare unitate care îi dă chip – figura proprie – şi-l ţine viu în marea dramă a spiritului. (24.II.1972 – Bucureşti).
Reconstrucţie, cum?
Lumea modernă şi contemporană se mândreşte cu un om învaţat, care nu pricepe nimic (specializare, analiză, decupaj), cu o societate mai mult complicată decât complexă, cu o cultură pe cât de vastă, pe atât de sterilă. La lipsurile manifestate ale unui raţionalism uscat şi unui sentimentalist gaunos, lumea moderna s’a angajat pe căile analizei matematice si pe acelea ale scientismului. Pendulând între cerebral şi sensual, omul de azi îşi uzează în mod inutil funcţiile superioare, intelectuale şi morale.Inteligenţa ordonatoare nu poate să apară decât susţinută de complexa alcătuire a unui om total şi dinamica sentimentului nu creează fără o disciplină interioara şi un larg orizont spiritual.
Reconstrucţie da, dar cum? (12.III.1972 – Bucureşti)
Dragoste spirituală?
Dragoste spirituală pentru o femeie? Da, ea este cu putinţă, dar atunci ea cade pe chipul Madonei sau pe acela în care femeia e om, nu sex. În dragostea pentru o femeie, prezenţa spiritului este absolut necesară pentru că numai pe această cale se transfigurează
şi valorifică faptura ei, pâna în a o aduce în zona sacrului, pe ea – o femeie reală, întrupată, magnific iubită. Spiritul activ vine să desăvârşească viaţa noastraă de oameni,
nu de îngeri, de fapturi ce îşi doresc împlinirea pe toate dimensiunile date lor de condiţia umană. (17.III.1972 – Bucureşti)
Dragostea
Dragostea nu este apanajul unei anumite vârste, ci a unei naturi specifice, a unor spirite speciale, orientate. Dragostea adevărată nu lucrează cu jumătăţi de măsură şi nici nu cere compensaţii; ea merge în mod deschis pe căile împlinirii. Dragostea este tensiune continuă, este ascensiune până în piscul cerului; ea este în centrul spiritual al lumii.(29.III.1972 – Tohan)
Sens şi condiţie
Oamenii se caută şi se găsesc uneori neprevăzut în condiţii dramatice; raţiunea unor astfel de întâlniri nu este întotdeauna clară. Ceva poate fi o împlinire în sens spiritual, dar nu şi în sens material obiectiv. Viaţa omului are mai multe planuri, de aceea prezintă deseori salturi şi rupturi dureroase care nu satisfac sensurile, nu satisfac ceea ce, de fapt, ar trebui să fie. Adevărul este unul şi sensul este precis, dar nu întotdeauna se poate obiectiva, nu se poate realiza concret din cauza condiţiei exterioare. Contradicţia este evidentă şi drama de neînlaturat. (21.IV.1972 – Bucureşti)
Idealim-materialiasm
(…)
Omul nu este spirit pur (înger) şi nici materie pură (piatra), ci o făptură complexă
la întretăierea a mai multe sfere de existenţă; aceasta poziţie ne poate da dreptul să socotim materia ca necesară, cu condiţia să nu acopere întreaga suprafaţă a naturii
umane. Şi dacă aşa stau lucrurile, se înţelege că activităţile sale ca şi instituţiile ce le organizează nu sânt întotdeauna corespunzătoare tocmai pentru că în funcţiunea lor nu pot satisface natura complexă şi nu rareori misterioasă a omului, nu-l pot valorifica. (16.XII.1972 – Bucureşti)
Lume şi viaţă
Lumea e făcută să fie prezenţă activă şi viaţa sa fie trăită moment de moment, esenţial. Dar aceasta stare nu poate fi cucerită fără o anume disciplină interioară, fără un exerciţiu unde conduce un dublu act al inteligenţei şi dragostei. (23.IV.1972 – Bucureşti)
Lume şi om
(…)
Făptură gravă şi tristă prin dezechilibrul dintre aspiraţie şi putere, omul poate trăi bucuria de a exista în lume, dar numai atunci când are conştiinţa calităţii lui.
(…)
Spiritul ne poate salva, dar ne poate şi nărui. Omul în lume poate fi magnific numai atunci când îşi respectă condiţia. Aspiraţiile lui trebuie să rămână în uman.
Sete de absolut da, dar nu în figură de înger negru; atunci se prăbuşeşte. (27.IV.1972 – Bucureşti)
Viaţa noastră
Să căutam locul unde spiritul nostru se scuturăde poverile fondului subuman şi devine izvor de energie creatoare, locul unde putem urca toate treptele bucuriei.
Prezenţa absurdului
Scriitorii şi filosofii absurdului cred că viaţa omului este lipsită de raţiune, este contradictorie până la absurd, ceea ce o duce la nedemnitate; ei nu cred în puterea omului şi a inteligenţei sale ordonatoare.
Om şi transcendenţă
(…)
Omul este la rădaăina însăşi a lucrurilor, a existenţei; numai atunci când el învinge limitele lui materiale, învinge şi marea singurătate impusă de aceste limite.
Cum? Creştinismul a răspuns prin introducerea lui Dumnezeu în istorie şi comuniunea spirituală între om şi existenţă. (23.VI.1974 – Slănic Moldova)
Setea de adevăr
Dincolo de fructificarea lor în ordinea materiala, valorile culturii sânt o hrană spirituală necesară omului; ele îl pot înălţa şi crea mari bucurii. (9.XI.1974 – Bucureşti)
Ceva mai departe
Oamenii au nevoie de ceva care e mai departe şi mai sus. Pentru a ajunge însă acolo, trebuie să iubeşti mult şi să suferi. (9.XI.1974 – Bucureşti)
Dimensiuni
Un om, cu cât este mai inteligent şi mai sensibil, cu cât este mai vast experimentat, cu atât trece mai greu prin întâmplari, socotite de către cei mulţi ca banale.
De ce? Pentru că el participă în profunzime la toate datele ce le oferă viaţa în marea ei complexitate. (16.V.1975 – Bucureşti)
Ruşii
Ruşii nu pot ieşi din nenorocire prin natura lor, prin structură şi destin, ţarişti sau sovietici, ei rămân aceiaşi. Mai grav e, însă, faptul că acolo unde ajung, duc nenorocirea
cu ei. Evreii au jucat un rol atât de important în revoluţia Rusă, nu este oare o întrebare ce trebuie pusă?
Un om caută pe celălalt
Sinceritatea nu este îndeajuns – ea lasă loc întâmplarilor. E necesară o disciplină a spiritului, care să duca la înţelepciune şi virtute. (17.VIII.1975 – Bucureşti)
Ura abstractă
Ei au ieşit în afara umanităţii prin uciderea lui Hristos şi aşa au ramas; spiritul lor nu poate duce la religia dragostei. Au purtat în ei şi dincolo de ei puterile negaţiei, au
suferit şi au adus suferinţa pretutindeni unde au ajuns. De două milenii, istoria esbuciumată de lupta dintre Hristos şi antihrist. Ultima şi marea cucerire a spiritului iudaic a fost comunismul rusesc, reuşind saăscoata şi acest popor în afara umanităţii.
Evreii sânt stăpâniţi de o ură abstractă; urăsc pe toţi acei care nu sânt ai lor şi nu sânt în slujba lor. Un popor care nu ştie să iubească şi de aci nu poate să ierte.
Nu l-au recunoscut pe Dumnezeu şi au fost părăsiţi. (2.VIII.1975 – Bucureşti)
Tehnica
Tehnica este o activitate bună în sine, ca şi stiinta, care o fundamentează, dar omul îi confera un caracter sacru şi salvator. Numai că este funcţie de sens, are calitate dincolo de puterea ei transformatoare materială. Tehnica, devenită tehnicism, este o degradare a civilizaţiei şi condiţiei umane. (9.X.1975 – Bucureşti)
Renaştere
Să ne păstrăm în vecinătatea lui Dumnezeu. (24.X.1975 – Bucureşti)
O viaţă superficială
Fotografia joaca un rol considerabil în societatea noastră, utila în biologie şi fizică, dar nu trebuie să uităm că, pe alt plan, ea a luat locul lui Tizian şi Holbein în portretistică, a lui Cl. Laurrain şi Corot în peisagistică.
Daruri
A dărui ceva înseamnă un act de jertfă, iar a jertfi înseamnă a rupe ceva din sufletul tău, din fiinţa ta. Darul nu este un obiect material, ci spiritual; el nu poate fi schimbat şi nici înapoiat. Ce să schimbi şi să înapoiezi? Partea de suflet şi de jertfă, partea de conţinut spiritual, care e însuşirea de fond a darului?
Mai mult decât atât: darul este şi un legământ, o prezenţă activă între tine şi celălalt, o cale şi un semn de unificare a doua fiinţe. Când fac un dar, mă dăruiesc, iar când primesc un dar, mă împlinesc.
Materializate sau nu, darurile nu pot fi înapoiate pentru că sânt un omagiu, sânt ofrande ale unor sentimente profunde, sânt spirit din spiritul cel mai elevat. Darurile sânt
un adevărat tezaur a celui ce le-a primit şi a celui care le-a oferit. (22.XI.1975 –Bucureşti)
Omul şi naturalismul
Fără prezenţa activă a spiritului, fărăa Dumnezeu, omul nu poate exista ca om.
(12.XII.1975 – Bucureşti)
Ce înseamnă cultură
(…) fără apropiere şi cooperare cu divinitatea, nu există cultură. (14.XII.1975 – Bucureşti)
Regrete
Acum, târziu, am descoperit ceva nou: dragostea pentru o femeie nu ne alterează sensibilitatea şi nu ne îngustează orizontul spiritual; când este inteligentă, cu o viaţă interioară de mare puritate, ea ne poate apropia de Dumnezeu şi misterul existenţei. Femeia înseamnă generare, corola cosmică, înseamnă început. (27.VII.1982 – Bucureşti)
Cum creşte lumina
Când iubeşti pe cineva, pare că e lumină mai multă; din ochi, din zâmbet şi din mersul armonios, din toate vine lumina. Acolo pătrunde lumina dragostei, în jurul nostru totul are vibraţie şi multă savoare, iar în suflet se deschide o floare albă; umerii se rotunjesc şi coapsele au străluciri din izvoarele apelor însorite.
Ce faci, cerule albastru? Ai trimis credinta în fapta Raiului promis? Domnia spiritului e un îndemn la fericire: făclii din neştiutul depărtării.
Dumnezeu ne trimite aerul pur al divinităţii Sale! (5.VIII.1982 – Bucureşti)
Căi nesigure
Sânt oameni, mai ales între femei, care cu toate darurile pe care le au, viaţa lor nu este o câmpie luminată. De cele mai multe ori aspiraţiile lor nobile sânt rănite de deprinderi şi împrejurăi, ceea ce face ca viaţ ce o trăesc să apară ca un
câmp de contraste. Aceşti oameni dotaţi cu multe însuşiri, cu aspiraţii către un cer bogat spiritual, nu reuşesc să-şi pună în valoare darurile.
De ce? Pentru că cei mai mulţi merg întâmplator, pe căi nesigure. (25.III.1983 – Bucureşti)
Diavolul, acest mincinos al existenţei, este rău şi ipocrit, este marele maestru al înşelăciunii. El foloseşte toate mijloacele ce îi stau la îndemână şi, atunci când simte ca pierde partida, devine violent; diavolul este un nebun al neputinţei. Să nu facem niciodată târg cu el şi să nu ne lăsam prinşi de meştesugurile lui seducatoare; meşterul ademenirii
abia aşteaptă.
Pentru ca o renaştere să se poată produce, trebuie să ardem răul din noi, Dumnezeu suferă atunci când ne lăsăm vânduţi şi aşteaptă recuperarea. Fără purificarea
cugetului, fără însănătoşirea conştiinţei, nici rugăciunea nu are efect.
Deci, întâi naşterea din nou în spirit! (14.V.1983 – Bucureşti)
Decalog
1. Iubiţi adevărul; nu puneţi în scenă ca ceva real un fapt, atunci când adevărul e altul; iubiţi adevarul că el e lumină şi frumuseţe, e Dumnezeu.
2. Greşeala să nu o acoperiţi, ci să o ispaşiţi; se ştie că mărturisită e jumătate iertată.
3. Fiţi buni cu oamenii, dar apropierea de ei să o faceţi cu înţelepciune; să nu faceţi ca ei decât atunci când aveţi încrederea că cugetul şi fapta lor sânt bune.
4. Să nu acordaţi intimitate oricui; nu o datoraţi integral decât celor ce vă sânt rudenii spirituale. Intimismul, fără discernământ, e mai mult decât o vulgaritate, e un păcat: te vinzi şi nu ştii cui.
5. În relaţiile cu oamenii fiţi buni şi drepţi; orice acordaţi mai mult decât se cuvine poate cultiva înşelăciunea şi se plăteşte scump.
6. Evitaţi contactul apropiat cu oamenii lipsiţi de inteligenţă şi bunătate; fiţi pentru ei un model de înţelepciune şi virtute.
7. Fiţi statornici în hotărârile voastre; consecvenţa întăreşte personalitatea.
8. Când iubiţi pe cineva, dăruiti-vă integral; o dragoste adevărata cere depăşire de sine, puritate şi putere de jertfă. Dragostea mare are un fior religios.
9. Să vă respectaţi cuvântul. Cuvântul nu este un instrument de inducere în eroare şi nici ceva cu care poţi răni sufletele oamenilor; cuvântul trebuie să aibă izvoarele cele mai pure, adică divinitatea.
10. Fiţi sinceri şi curaţi în tot ce faceţi, ca şi când Dumnezeu ar fi de faţă. (24.I.1984 – Bucureşti)
Omul şi filosofia
Omul se împlineşte la răscrucea absolutului; tragedia lui se petrece la limita dintre
manifestarea pasului cotidian şi setea luminoasă a unui cer deschis. (23.IV.1984 – Bucureşti)
Reconstrucţie, cum?
Lumea modernă şi contemporană se mândreşte cu un om învăţat, care nu pricepe nimic (specializare, analiză, decupaj), cu o societate mai mult complicată decât complexă, cu o cultură pe cât de vastă, pe atât de sterilă. La lipsurile manifestate ale unui raţionalism uscat şi unui sentimentalist găunos, lumea modernă s’a angajat pe căile analizei matematice si pe acelea ale scientismului. Pendulând între cerebral şi senzual, omul de azi îşi uzează în mod inutil funcţiile superioare, intelectuale şi morale.Inteligenţa ordonatoare nu poate să apară decât susţinută de complexa alcătuire a unui om total şi dinamica sentimentului nu creează fără o disciplină interioară şi un larg orizont spiritual.
Reconstrucţie da, dar cum? (12.III.1972 – Bucureşti)
Idealism-materialiasm
(…)
Omul nu este spirit pur (înger) şi nici materie pură (piatră), ci o făptură complexă
la întretăierea a mai multe sfere de existenţă; aceasta poziţie ne poate da dreptul să socotim materia ca necesară, cu condiţia să nu acopere întreaga suprafaţă a naturii umane. Şi dacă aşa stau lucrurile, se înţelege că activităţile sale ca şi instituţiile ce le organizează nu sânt întotdeauna corespunzătoare tocmai pentru că în funcţiunea lor nu pot satisface natura complexă şi nu rareori misterioasă a omului, nu-l pot valorifica. (16.XII.1972 – Bucureşti)
Lume şi viaţă
Lumea e făcută să fie prezenţă activă şi viaţa sa fie trăită moment de moment, esenţial. Dar această stare nu poate fi cucerită fără o anume disciplină interioară, fără un exerciţiu unde conduce un dublu act al inteligenţei şi dragostei. (23.IV.1972 – Bucureşti)
Lume şi om
(…)
Făptură gravă şi tristă prin dezechilibrul dintre aspiraţie şi putere, omul poate trăi bucuria de a exista în lume, dar numai atunci când are conştiinţa calităţii lui.
(…)
Spiritul ne poate salva, dar ne poate şi nărui. Omul în lume poate fi magnific numai atunci când îşi respectă condiţia. Aspiraţiile lui trebuie să rămână în uman.
Sete de absolut da, dar nu în figură de înger negru; atunci se prăbuşeşte. (27.IV.1972 – Bucureşti)
Viaţa noastră
Să căutăm locul unde spiritul nostru se scutură de poverile fondului subuman şi devine izvor de energie creatoare, locul unde putem urca toate treptele bucuriei.
Setea de adevăr
Dincolo de fructificarea lor în ordinea materială, valorile culturii sunt o hrană spirituală necesară omului; ele îl pot înălţa şi crea mari bucurii. (9.XI.1974 – Bucureşti)
