vineri, 18 ianuarie 2013

Cel ce urcă muntele

               „Cel ce vede mai departe, cel ce a descoperit izvoarele limpezi ale vieții, cel ce știe lumea în ce are ea mai profund, iradiant și ascensional ca lumina zorilor, acela nu este înțeles și e uneori alungat dintre oameni. Fiece înnoitor poartă cu el o tragedie proprie. Minimul efort al deprinderilor nu lasă loc înălțimilor.
                Omul care este stăpân pe el însuși, cel ce merge pasul cuceritor al adevărului și aduce cu el o lume mai bună, alungă îndoiala și moartea, omul acesta se bucură foarte rar de aleile grădinilor cu flori. Purtător de forme și sensuri noi, el stăruie într-un climat neprielnic. Șlefuitor de diamante ale spiritului, omul acesta nu-și părăsește vocația, nici calitatea sa de inspirat, încercările de tot felul îl definesc tot mai mult, îl purifică și îl înalță către o zonă de lumină, pentru marele banchet spiritual.

                Cei mai mulți dintre noi nu iubim adevărul, ci adevărurile noastre, adică deprinderile acelea care ne servesc fără efort să trăim așa cum am apucat. Dacă un păstor trece prin vreme săgetându-ne inima cu daruri noi, ne credem viața în primejdie și zdruncinați cum suntem, scoatem acul gândului întărâtat.
                Să iubești necondiționat, fără răspuns, să iradiezi lumina spiritului tău până la marginile lumii, să hrănești cu pâinea bunătății, să crești și să ajuți în tot felul, fără să ai teama insuccesului sau a lovirii pe la spate. Să înalți cântece de laudă vieții, să vindeci rănile fraților tăi de suferință chiar și atunci când te hulesc, să-i urci pe creste până la locul unde privirea lor amețește.
                Să crești florile dragostei, să umbli drumul greu sfârșit de osteneală pentru a purta lumina altora, a tuturor, a celor buni și a celor răi, să suferi pentru ei în candoare și măreție.
Când ești bun, darnic și luminat, când servești și suferi pentru alții, când iubești prea mult, nu te aștepta la recunoștință ci la răscumpărare. Când arăți tuturor calea înțelepciunii și virtuții și încerci să-i deprinzi cu adevărata omenie, pregătește-te pentru zgomotosul alai al răstignirii.
S-a spus că în lumea noastră, când calci pasul ascensional al umanității, nu ai decât un drept: să suferi și să mori chinuit de cei pe care îi iubești. Ghimpe al plăcerilor ușoare și al conștiinței alterate, ei nu te pot considera om normal, om bun, decât poate după cântarea cea din urmă.
Cel ce ostenește cu rodnicie, cel ce seacă izvoarele plânsului ce ne sfârșeste pe noi oamenii, cel ce alungă pustiul întâmplător, numai acela urcă muntele vieții, numai el cucerește spațiul spiritual al lumii. Acolo în creste totul pare făcut să lase ochilor noștrii imaginea unei lumi mai bune, a lumii adevărate care întruchipează bunătatea, adevărul și frumusețea deplină.
                Cel ce urcă muntele, omul care de milenii se luptă și stoarce lacrimi din ochii săi luminoși, acela care știe că la sfârșitul ascensiunii sale nu va găsi un cer searbăd, pustiu, pierdut în împărăția vânturilor și a norilor, omul acela va birui până la sfârșit.
                Visul său singuratic nu va mai fi luat în râs, visul lui și dragostea lui vor arde urâtul, mizeria multicoloră a omului unei civilizații barbare. Cugetul și strigătul lui nu vor mai fi acoperite de cântecele ademenitoare ale lăutarilor vremii cu bani mulți și suflet puțin, ci vor străbate până departe în inima lumii și o vor trezi la viață, la o altă lumină, abur nou ce va topi ceea ce nu rezistă marilor înălțimi.
                Cel de urcă muntele plin de credință, lumineză cărările și biruie moartea, singurul tovarăș la acest drum greu. Noaptea și luna cu ochii înșelători, noaptea și stelele cu răsfrângeri de mister se topesc în calea netulburată a dimineții. Ah, zorile, zorile! Apare creasta rubinie, apoi ca argintul și floarea de crin. În privirile celui ce urcă muntele se adună tot focul dimineții, zarea albă, florile și păsările, o mare de lumină cu fâlfâiri de înger. Un cântec netulburat urzește o lume ca în ziua cea dintâi.”

           „Unde e omul bun, cel ce împarte bucuros bucata de pâine uscată, unde e omul care deschide zorile iertării și dragostei, acela care crește florile mele și ale tale, frate, vecin sau pelerin? Îl căutăm mereu ca pe o lumină, ca pe o mireasmă, putere ascunsă a dragostei ce alungă urâtul și topește suferința.
Să batem lumea-n lung și-n lat, această lume atât de întristată, să rătăcim pe căile înfiorate ale cerului până când vom găsi țara unde cresc florile zilelor de la început, acolo unde omul trăiește în înseși izvoarele vieții, punct de sprijin neschimbător al lumii noastre.
Unde e omul întreg și puternic, omul bogat interior și bine îndrumat, omul pur și înamorat al absolutului?
Îl găsim arareori și atunci numai în acele exemplare de splendidă frumusețe și echilibru, ce trăiesc în zonele mai puțin expuse ale vieții de cetate, omul simplu, de o simplitate care atinge permanențele și de o dragoste de adevăr care vede pe Dumnezeu, omul simplu care nu cunoaște porțile căderii în fața tuturor tentațiilor unei lumi de desfrâu și penibilă desfigurare.
Acest om nu cunoaște arta de a înșela, viclenia, dar cunoaște arta de a fi om, chip uneori zbuciumat dar sublim, păstrător al tainelor existenței sale în lume.
Oamenii cred în genere că numai ridicarea pe o treaptă socială și materială le poate garanta o stare aleasă, demnă de invidiat.
Sunt oameni simpli care manifestă o reală noblețe, care respiră un aer sănătos și străbat o cale de înțelepciune. Gândul și fapta lor, hrănite din cele mai pure izvoare, împlinesc totul cu o inocență firească, apropiată florilor și copiilor, astfel încât și-n greșeală apar blânzi și frumoși.
Trecerea lor în lume este senină, bucurie în muncă și cumpătare, în cântare și rugăciune.
Tu, omule, nu te mândri, nu te închipui puternic, biruitor și, peste tot ce cuprinzi, stăpân. Nu te socoti veșnic în ceea ce ai trecător și putred, nu te îndumnezeii când ești un vâslaș greu încercat pe marea întinsă, nu rareori flămândă a acestei lumi.
Tu, femeie, nu te pierde în propriile vrăji, în frumusețea ta fără pereche. Darurile chipului tău nu ajung să sature nici setea păcatului confințit al unui singur om, acela care ți-e bărbat. Nu crede fără măsură în frumusețea ta, mâine neîntârziat ofilită; atunci va trebui să-ți cauți rostul în alte părți ale pământului acestuia, atât de înșelător încărcat cu daruri moi.
Numai fărâma de lumină ce o simțiți străbătându-vă făptura câteodată, și atunci numai mărginaș, numai sânburele de veșnicie aruncat în voi - aur azvârlit în chipuri de lut nefrământat - pot înălța puterea la rând cu năzuința și azvârli un pod dincolo de moarte, în paradisul pierdut al unei lumi atât de flămânzite(turmentate).
Acolo unde orientarea spiritului nostru este defectuoasă și o conștiință superioară a rostului nostru în lume nu funcționează, împlinirea unui destin propriu nu este cu putință.
Cutreierând fără sens toate colinele apetitului și ale plăcerii, nu putem obține o viață de echilibru și armonie, o viață de creație. Adevărul se dezvăluie numai aceluia care ia o atitudine sinceră în fața problemelor vieții și suferă cu demnitate, se dezvăluie numai aceluia care se deprinde să vadă lucrurile în realitatea lor dată și posibilă, aceluia care se supune liber unui regim de riguroasă disciplină a spiritului.
Liniștea și pacea nu pot fi cucerite prin delăsare și înșelăciune, ci printr-o mare sforțare a tot ceea ce angajează ființa noastră către împlinirea unui destin uman superior.(N.R. Domnul Ernest bernea spune în altă parte că această „mare sforțare” trebuie să se încadreze totuși în limitele armoniei și echilibrului. Dl. Bernea spune: „Suprasolicitarea ca și lenea distrug omul în ce are mai esențial: spiritul lui.”)
Rupți din legăturile firești ale condiției noastre, angajați pe drumul tuturor tensiunilor inutile, de pe aceste poziții, noi putem cucerii, dar cucerim o lume în care nimic nu durează, un univers mort.”
„Din aceste elemente și înfățișări ale simplității înțelegem cum acela care trăiește cu adevărat în simplitate ajunge să trăiască și în lumină, în frumusețe. Ființa sa interioară, aparent mică, are dimensiuni foarte mari, neînțelese de acei care judecă după criteriile civilizației burgheze. Omul simplu ajunge să cunoască adâncurile și să cuprindă lumea, să se înrădăcineze în loc rodnic. Liber de orice povară morală sau materială, el merge pe căile firești ale omeniei; cugetul și fapta sa nu sunt legate de lucruri slabe, ci de tării ascunse.”

„Condiția umană nu este așa cum pare. Omul este o existanță complexă, de o profunzime și un sens greu de deslușit. Natura sa, locul pe care îl ocupă în ierarhia lumii, valorile ce le cuprinde și sensul pe care ele îl presupun dau omului o poziție plină de răspundere și dintre cele mai dramatice.
Omul este marele mister al existenței.
Pentru a putea trăi o viață superioară, cu adevărat umană, pentru a se îndruma, omul trebuie să știe care îi este condiția, cine și cum este el situat în lume. Suntem în fața unor obligații intelectuale și morale ce nu rareori depășesc puterile noastre de discernământ și acțiune. Pentru fiecare pas înainte este nevoie de un mare efort de cunoaștere dublat de o riguroasă practică a înțelepciunii și virtuții.
În primul rând omul, cel de ieri, cel de azi și cel de totdeauna, este o părticică minusculă, dar plină de grandoare a cosmosului și armoniei universale. Cei ce experimentează cu amploare această dimensiune - pentru că nu toți o experimentează - pot să se înalțe sau să se frângă. A exista în lume în mod conștient nu este de ajuns pentru că există și posibilitatea de a cădea în lume. Până și marele Pascal s-a speriat odată în fața spațiilor infinite.
(...)
Omul se măsoară cu lumea în sens material, de aceea conștiința lui se frânge, de aceea când experimentează această dimensiune a condiției lui este atât de copleșit.
            Poziție sa în lume și în viață are nevoie de o altă orientare, aceea a spiritului său activ care îi este specific și prin care învinge lumea în materialitatea ei imensă, infinită. În oglinda rațiunii și conștiinței sale superioare se răsfrânge întregul univers: în fapta sa, când este bine îndrumată, se răsfrânge ceva din însuți misterul creației.
             În acest fel lumea ne apare complexă, bogată și profundă dar totodată unitară, armonioasă și echilibrată.
             Pentru a se putea împlinii, omului nu-i este indiferentă poziția sa față de întreaga existență și nici sensul vieții sale în act, adică aceea a posibilului.
             Cei mai mulți oameni pierd măsura lucrurilor și ierarhia lor, pierd până la sfârșit disponibilitatea sufletească. În acest fel devin universuri închise, măcinați de marea singurătate și plictiseală a inutilității lor. Tot ce caută și fac exterior, la nivel de senzație, nu e decât un refugiu din inconștiență și din disperare.
             Tonul trist și grav al singurătății, neputința de aderare la lume și viață în profunzimile lor, cer un consum care nu e altceva decât un fel de preludiu al morții. Această condiție mizerabilă a omului nu poate fi depășită decât atunci când universul personal se deschide și valorifică tot tezaurul umanității de care dispune.
             Noi oamenii existăm coexistând, cu florile și cu gâzele, cu oamenii și cu Dumnezeu, cu universul întreg. Tot potențialul nostru de creație și farmec trebuie acționat, redând însutit, redând până la capăt, ceea ce am primit în germene.
             Trăim și suferim laolaltă și nu ne știm, cum nu se știu nici pietrele. Fiecare purtăm un nume, un nume adevărat. Ne simțim în el aievea, ne simțim adânc și ne dorim noi înșine. Acest nume există pentru noi ca realitate vie, conitnuu experimentată interior, ca o realitate ce se impune; el cuprinde o ființă bogată, ceva asemănător unei păduri tainice, cu izvoare și cântece pure, mereu noi, mereu altele, o făptură vie cu gânduri și doruri, acum împăcată, acum trudită, acum îmbucurată, acum tristă cât muntele Golgotei.
             Pentru cei din afară cine ești tu? Ești un obiect, o umbră și nici atât: o cifră, o abstracțiune, două sunete indicând un obiect. Vezi cum se apropie oamenii de tine: indiferenți sau la fel cum se apropie de toți ceilalți, fără dragoste sau alt semn dumnezeiesc. Pentru ei tu ești altul și altul ești tu; poți să fi sau poți să nu fii, ca o brazdă de pământ, fără suflet, fără chip, fără durere și cântec.
              Cei care au experimentat în viață tristețea amară a unei singurătăți în mijlocul oamenilor, cei care au fost loviți și îngenuncheați de inima lor secătuită, chin conștient din chin inconștient, rău din izvoarele răului purtat cu ogoliu și prostie, numai aceia care au răscumpărat totul prin suferință pot ști ce înseamnă să fi aproape, a fi frate, pot birui închisorile omului și culege aurul lumii, acela ascuns în jocul cerului și-al mării vieții noastre spirituale.
              Când fratele de destin, omul, se apropie de tine, cheamă-l și, cu puterea dragostei, frânge întunericul crescut între voi în atâtea chipuri, cu gândul tău iradiant, dezvăluie-i tainele și respectă-i sânburele de lumină pe care însuși misterul creației a angajat-o acolo unde nici nu bănuiam. Toți cei ce ne înconjoară, toți cei pe lângă care trecem sunt pentru noi prilejuri de a ne încerca bucuria și frumusețea noastră înșine, într-o lume de durere și moarte prematură.
             În fiecare din noi există doi oameni: unul pe care îl vedem și unul pe care nu-l vedem. Primul este omul fizic și social, cel de al doilea este omul metafizic și spiritual. Primul, omul aparențelor, cel de al doilea, al esențelor. Toate aprecierile și faptele noastre greșite provin din înclinarea superficială și comodă de a-l privi numai pe omul exterior.
              Bine ar fi ca omul să apară așa cum este, adică cel de afară să fie cel dinlăuntru. Lumea noastră este însă plină de contradicții și aparențe înșelătoare, e plină de consecințele păcatului. De aceea, pe căile indicate nouă de o adevărată trăire în spirit, trebuie să risipim negura ce ne acoperă vederea, să frângem toate opreliștile care ne fac să nu pătrundem în inima și taina fratelui nostru de destin, a celui cu care trăim și, ceea ce e mai grav și mai neîndreptățit, a celui pe care vrem să-l judecăm.
               (...)
               Cei de aproape sau cei de departe, toți îți sunt frați. Mai bun sau mai rău, tras tot atât de poverile păcatului, omul este un univers tainic, sigur o alcătuire măiastră de umbră și lumină, dar, nu mai puțin sigur, o ființă dăruită cu calitatea, firea și destinul propriu față de care noi, ca oameni, nu putem fi indiferenți. Adâncimile atât de bogate ale spiritului său noi nu le putem privi cu ochi pământesc și nici nu le putem apropia cu mijloacele obijnuite ale mâinii care caută mereu pentru sine. Fântânile acestea ascunse nu pot fi descoperite decât cu aceleași mijloace cu care ele au fost zidite, adică ale cugetului și ale faptei care în temeiul lor sunt cunoaștere și creație, apropiere de absolut.
                În goana sa după o lume de forme și culori schimbătoare, în setea sa de cucerire materială, omul de azi uită calitatea celui apropiat, a omului viu, a omului legat printr-un destin unic. Soție, copil, frate sau prieten, toți apar în aceeași taină, întâmplătoare instrumente care de cele mai multe ori nu corespund nevoilor noastre de consum și parvenire.
                 Făpturile acestea cu chip de om, pe care, dacă nu le mai putem folosi, le aruncăm într-o lume de indiferență și moarte, fără ca vreo cută a sufletului să se miște, sunt frații noștrii de destin, sunt cei de aproape, uitații, străinii de aproape.
                 Dacă făptura noastră s-ar cutremura o clipă și ar primi nevăzut frumusețea învățăturii Dumnezeului întrupat, dacă privirile ni s-ar încărca de dragoste și îndemn, sub acele chipuri șterse de întrebuinșare zilnică, sub acele forme de umbre nesemnificative, am descoperi o lume adâncă, o viață tainică, o fântână de înțelesuri și îndemn către o viață mai bună.
                 Străinii de aproape ne-ar apărea în acest fel oameni vii, ființe intime peste care bogăția dragostei a căzut vertical, ca o lumină ce ni s-a deschis, ferestre minunate ale operei divine.
                 Lumea a crezut mult timp că lucrările ei merg bine dacă totul este gândit, idee devenită instituție. Organizarea științifică este constructivă, dar ea trebuie luată în considerare în mod relativ, nu absolut. Ar fi prea simplu dacă fericirea oamenilor ar fi cucerită numai pe acestă cale. Universul uman e mult mai vast și viața nu se lasă prinsă atât de ușor.
                  Raționalizând totul, cuantificând, omul și manifestările sale devin un număr, obiect de statistică. În acest fel scapă ceea ce ne aparține ca ființe concrete, cu însușiri proprii.
                  Omul este și participă la o operă universală, dar există ca o realitate vie, concretă. Fiecare dintre noi suntem un „caz”, o ființă bine și propriu determinată, suntem existențe particulare cu însușiri variate și sensuri multiple, suntem existențe ce închidem în noi o întreagă umanitate.
                  (...)
                   A cunoaște pe cineva înseamnă a te depăși pe tine însuți, a coborâ în adâncimile și tainele ființei sale, a te dărui lui ca unei exietențe deosebite și apropiate deodată. În acest fel vei cunoaște cu adevărat, vei judeca drept și vei mărturisi bucuria de a nu fi singur pe lume.”


                 „Fără muncă, nici odihna nu o simțim; repaosul e un dar binemeritat al muncii; el e simțit ca o bucurie după o muncă rodnică. Așa cum lipsa muncii e un viciu la fel este și suprasolicitarea în muncă; ele fixează cele două extreme care trebuiesc evitate pentru ca omul să nu devieze. Lenea și abuzul de muncă(n.r. sau abuzul în asceză) distrug omul în ce are el mai omenesc: spiritul său.
(...)
                  Greșit se concepe asceza atunci când e privită ca un dispreț al naturii materiale, pentru că aceasta face parte din noi, ca existențe ale lumii. Greșit se vede în condiția noastră umană un rău inițial, un rău în sine, care ne pune în poziția de a fi definitiv și iremediabil condamnați. Toate aceste doctrine pesimiste și negativiste se angajează pe acest drum.
                  Nu trebuie să concepem asceza ca pe un supliciu căruia să ne supunem, cu voie sau fără voie, și nici ca o renunțare la tot ceea ce aparține lumii noastre, în care în adevăr abundă suferința, dar care e bogată de atâtea frumuseți ce exprimă, parcă o continuă creație și ordine, ci trebuie să concepem asceza ca pe o condiție de dezvoltare a vieții morale, ca pe o cale creatoare a spiritului, floare a naturii umane care se arată armonios și liber.
                 Asceza nu este decât o acțiune spirituală directă asupra celeilalte părți a naturii noastre materiale care trebuie condusă. Ea luptă împotriva înclinațiilor din zona inferioară a naturii noastre, împotriva fondului subunam care tinde să ne poarte într-o lume lipsită de ceea ce este mai caracteristic uman, de lumina diriguitoare a conștiinței și rațiunii superioare, a spiritului creator.
                 Asceza în limitele ei normale(pentru că sunt și forme maladive în istorie) este un principiu de ordine, de ierarhie și, mai mult decât atât, de creație pe fondul nostru complex și nestăpânit de îndoielnic.
                Principiul ascetic nu este flagelare, nici reducere a vieții morale, ci, dimpotrivă, bine îndrumat, poate aduce bucurie și amplificare a vieții noastre. Cine crede în asceza care biciuiește viața și înlătură date elementare legate de natura și sfera de existență umană intră pe căile negației și ale morții. Asceza ordonează natura noastră materială, o pune la locul și în funcțiunile ei firești, dându-i în acest fel nu numai un rol parțial de câmp, ci și unul integral de funcțiune în năzuințele către un om superior și real. Asceza deschide căile experienței, lărgește și purifică nu numai aspirațiile înalte ale spiritului, dar și orice alt contact cu lumea în multiplele ei forme și dimensiuni. Senzația periferică și plăcerea banală zoologică, către care suntem atât de înclinați, îl robesc și reduc pe om, situându-l la periferia vieții; asceza, dimpotrivă, lărgește și intensifică viața, dar viața umană, viața de sus, din zonele unde se întâlnește adevărul cu binele și frumusețea.
(...)
                 Prin asceză omul poate să-și îngrădească și supună natura inferioară, obscură și bolnăvicioasă, în năzuința ce o are de a se păstra în sfera sa proprie de existență, și îmbogăți cuprinsul și experiențele până în limitele bucuriei de a fi, de a exista și manifesta în marea ființă universală. ”(extras din volumul „Treptele bucuriei”)

             „Mergi în viață ca și cum numic ireparabil nu s-ar întâmpla. Dacă ești judecat și lovit pe nedrept, mergi înainte hrănit de speranța unei lumi mai bune. Fii mulțumit că ai fost lovit pentru biruința demnității omului și ești învins acolo unde numai cei conduși de spiritul subteran înving. Poartă-ți gândul mai departe, nu te întrista și nici nu te zbate în zădărnicia revoltelor, poartă-ți cugetul și fapta către țara unde efortul e poezie și suferința se preschimbă în bucurie.
               Dacă ești curat și bun, greșești numai acolo unde copilul greșește și plângi unde lacrima e roua dimineții.”
               „Fără orizont spiritual și fără energie disciplinată, nimic nu se duce la bun sfârșit, nimic nu se poate întocmi cu sorți de a dăinui. Fără puterea de a rămâne pe o pozițit fermă, de a munci și clădi fără întrerupere la o operă începută, omul nu poate nădăjdui la nimic durabil.
                Buna orientare a spiritului, statornicia în lucru, răbdarea în suferință, sunt condiții morale creatoare. Ele reprezintă o domnie a spiritului asupra materiei, o disciplinare a lucrurilor întâmplătoare.
                Cel ce știe câte spărturi sunt în firea omului, cel ce își cunoaște rosturile superioare, se ridică împotriva tuturor înclinațiilor și căderilor în apele amăgitoare ale dezordinii, ale ușurinței și delăsării, își stăpânește tentațiile și, domn în domnia lui proprie, crește puternic învingând toate potrivniciile.
                 Noblețea firii noastre stă în aceste sforțări care ne fac pe noi înșine, așezându-ne dincolo de țara vânturilor, într-o atmosferă de statornicie și creație.
                 (...)
                 Recunoscând o ordine superioară a lucrurilor în cele se se văd și în cele ce nu se văd, omul nu mai este supus și alungat de către forțe inferioare, ci se înalță desupra lor, le biruie, și se eliberează pentru a-și împlini rotul, punând în valoare tot ceea ce constituie, structural și funcțional, umanitatea sa. Prezența unei ordini spirituale superioare ne rupe din tragicul tumult al unei lumi de aparențe, dă sufletului nostru însetat de perfecțiune mai multă putere, ne poartă pe calea unui destin propriu, taină în marea taină a ceea ce suntem și mai ales în ceea ce putem fi. (...) Putem fi răi, josnici și cruzi, dar cunoaștem și bucuria dragostei, a iertării și creației, încotro mergem?
              (...)
             Omul trebuie să se „învingă„ pe sine, să fie propiul său stăpân, alungând tot ceea ce-l robește lumii exterioare materiale, tot ceea ce-l desfigurează ca ființă spirituală, adică îngăduințele tuturor care-l pot schimba în animal de pradă. Omul nu are orizont, nu are chip, nu are plinătate și frumusețe până ce nu-și este sieși domn, domn al cugetului și faptei sale, poartă deschisă spre minunata țară a spiritului. Omul e om adevărat, cuceritorul sublim al lumii și vieții, numai când știe cine este și luptă să câștige plenitudinea propriei sale condiții.
              (...)
              Adevăratul om apare atunci când omul interior devine stăpânul celui exterior, atunci când inteligența și spiritul ne îndeamnă să facem ordine și să ierarhizăm tot ceea ce ne alcătuiește integral ființa. Cine lucrează astfel nu poate să rătăcească pentru că el pătrunde adâncimile ființei sale spitituale și pornește de le ceea ce constituie inițial și fundamental ființa umană. Lupta sa de aici încolo este purtată pentru o stăpânire a tuturor tendințelor primare violente în orice forme s-ar manifesta, o îndrumare a lor și, până la sfârșit, o transfigurare a naturii omului.
               Nu putem fi oameni fără o dezvoltare a ființei noastre în libertate, dar nu putem fi liberi fără o disciplină proprie, o supunere în sensul marilor lupte pentru ascensiuni față de tot ceea ce ne aparține esențial și originar ca făpturi pe trepta de sus a existenței.
               Libertatea manifestată oricum și la orice, ne duce la robia naturii noastre căzute și la moarte spirituală. Libertatea, disciplină proprie naturii morale, libertatea, îndrumată în lumina unor principii și a unui ideal, ne rodește așa cum numai pomul îngrijit ne rodește.
               Natura ne dă toate libertățile; rămâne în sema noastră să le alegem pe acelea care ne duc la împlinire și nu pe acelea ale negației. Natura e în noi în chip deplin; rămâne în puterea și înțelepciunea noastră să o exprimăm în forme noi, să o transfigurăm sub domnia rațiunii și spiritului, care singure desăvârșesc ceea ce natura numai indică.
                (...)
                Cine trăiește numai în orizontul închis la ogrăzii sale, cine se luptă numai pentru bogății efemere, acela nu poate nădăjdui niciodată că i se vor deschide porțile înțelesului, că va cuceri ordinea spirituală și va trăi bucuria armoniei universale.
                Omul nu este bogat și puternic numai prin cucerirea unor obiecte materiale și nici prin spațiul pe care îl stăpânește pentru că în acest fel conștiința sa se îngrădește, ființa sa se împuținează. Și acesta nu pentru că bogăția materială în sine ar însemna ceva rău, ci pentru că omul se supune de bună voie unor îngrădiri, care în raport cu natura sa complexă, înseamnă o nesocotință atât față de viața sa interioară, cât și de destinul său.
               Omul este mare atât cât se întinde cuprinsul său intelectual și spiritual, atât cât stăruie conștiința lui în raport cu cosmosul și existența. Omul este tare și bogat atât cât poate renunța la sine, atât cât poate dărui, căci numai dintr-un prisos interior și dintr-o universală stăpânire pot veni aceste puteri.
               Omul nu este ceva dat definitiv. Omul are în însăși natura sa condiția unei creșteri continue, el merge către o realizare deplină. A-și fi sieși îndeajuns înseamnă a fi animal sau Dumnezeu: omul nu e nici una nici alta.

             „Lumea contemporană, atât de orgolioasă în cuceririle ei, cuceriri imense în plan material, nu mai poate aduce omului cel mai de preț lucru: răgazul sufletesc și bucuria de a trăi.”

             „Gândurile mari, credințele, dorul unei vieți mai pure și mai frumoase sunt ale poeților, ale visătorilor; omul „civilizat” n-are ce face cu ele, nu le caută și nici nu le cultivă, pentru că „nu umblă după himere”.

„Marii mistici consumă moartea prin dragostea lui Dumnezeu, când teama se transformă în bucurie și încântare, când existența omului capătă un caracter afirmativ.(...) Omul este o existență afirmativă, un centru de iradiere a vieții și o compensație la ceea ce apare în lume ca negație. El trebuie să lupte continuu și prin exercițiu spiritual să îmbogățească acestă lume cu cât mai multă frumusețe.”

           „De veacuri omul suferă și luptă pentru libertate. Libertatea de cuget, de faptă, libertatea pentru darurile frumuseții și ale credinței.
O zădărnicie cât muntele vieții. Omul trăiește mereu, trăiește dezgustător de plin toate libertățile făpturii sale căzute; trăiește libertatea desfrâului, a minciunii, a lenei și a furtului; libertatea tuturor păcatelor, libertatea de a distruge, care schimbă viața într-o mlaștină unde cresc numai plante otrăvitoare.
Aceasta pentru că omul nu a înțeles și nici nu a făcut nimic pentru câștigarea adevăratei libertăți care este o condiție absolută a omeniei. Libertatea nu poate fi găsită decât în inima ta. Nu căuta în jurul tău ceea ce ai în tine. Sfarmă piatra ce acoperă aurul. Libertatea este un dar de la Dumnezeu. Libertatea nu poate fi decât interioară, nu poate fi decât creație; libertatea este putere deschisă pajiștilor înflorite ale lui Dumnezeu.
Când omul apare, omul de conștiință și misiune, apare și libertatea. În acest caz, libertatea nu este ceva formal și relativ, ci este ceva esențial și absolut. Împrejurul omului adevărat, în fapta și în cugetul său, în simțămintele care îl străbat, libertatea este o cale a vieții și desăvârșirii, este o condiție a spiritualității și un semn al omului în rosturile sale mari.”

           „De ce suferă omul? Pentru că e dublu. Și de ce mai suferă? Pentru că e liber. El poate fi imagine biblică sau poate face figură stanică.
Omul e dublu și e liber. El suferă pentru că merge pe negație, care e manifestarea răului depus în înseși rădăcinile existenței lui și suferă pentru că are libertarea de a alege și hotărî, dar poate să nu o facă. Omul joacă între bine și rău, joacă între eroismul său spiritual(sfințenie) și moliciunea dulce a păcatului. Omul nu poate face orice și nu poate face oricum.
Dacă natura omului ar fi prinsă în limitele rațiunii și ale sensului unic, am trăi liniștiți care într-o mare moartă, dar pentru că acestă natură este complexă, contradictorie până la irațional și cu sensuri multiple, trăim într-o zona a paradoxurilor, a dramei și a suferinței. Formula matematică și medicația politică de tratament extern îi sunt improprii.
Sensul tragic al vieții vine din natura sa dublă și din libertatea sa originară; el are maiestate, are grandoare, dar pe undeva e și descumpănit: vălul sumbru al morții îi face umbră. Nu există om, la orice treaptă s-ar afla, fără să dea tribut suferinței; satan e prezent și-n preajma sfințeniei. El rămâne cu darul de a purta o suferință sublimă și creatoare și de a îndepărta una mizerabilă și destructivă.”
         
„Lipsit de un fond existențial, descifrat doar prin contrast și inversiune, diavolul are un caracter subversiv și mizerabil. Secretul lui este setea lui de a descumpăni existența.”

            „Încrederea în puterile noastre, în însușirile proprii este absolut necesară unei vieți rodnice, cu condiția ca această încredere să nu treacă dincolo de limitele firești ale făpturii noastre neîmplinite.”

             „În genere, omul este înclinat de a fi foarte iertător față de sine și foarte aspru față de alții.”

             „Ideile simple și rodnice sunt simple. De aceea nu le găsești la oamenii de știință, ci cu mult mai sigur la oamenii umii și simpli. Aceștia din urmă nu sunt învățați, dar trăiesc firesc, trăiesc aproape de natură, de Dumnezeu; sunt în lume și viață.
 Ideile simple, deși aparent obișnuite, au un fond foarte adânc și mai ales te poartă pe marile căi ale lumii. Ideile simple sunt idei originare; ele corespund unei înalte intuiții, unor autentice descoperiri.”

             „Diavolul are un caracter subversiv și mizerabil; secretul lui este setea lui de a descumpănii existența.”

             „Minciuna e contrarie adevărului, e chipul improvizat a ceea ce nu este, e deruta cunoștinței și înțelepciunii, e statuia spartă a virtuții. Minciuna imită și contraface, orânduiește pe de-a-ndoaselea lucrurile care sunt și înșeală într-o perfectă ordine pe acelea care nu sunt. Minciuna vrea să facă bună impresie și să câștige partida: ea simulează, face figură de „mai adevărat” decât adevărul.”

             „Maternitatea nu este numai un fenomen biologic, ci și unul spiritual care transformă condiția femeii până la transfigurare; dăruirea ei este ceva care desăvârșește ordinea morală.”

             „A face din moarte un scop este o maladie a spiritului, o deviere a sensului vieții noastre; această orientare nu poate duce decât la vid interior, la o stare de tulburătoare cădere, care nu este suportabilă nici de către natura noastră biologică; procesul însuși al organismului intră într-o fază de descompunere; ideea morții ca scop este o idee în care acceptarea negației și împăcarea cu acest final duce la impasul tragic al condiției umane.”

            „Prin prezența lui Crist în istorie, adică în timp, s-a produs cea mai mare revoluție, și anume o revoluție de natură spirituală. Întemeierea unei „împărății a cerurilor”, care, de fapt, este o împărăție a spiritului ce nu trebuie gândită stațial, a deschis posibilitatea pătrunderii omului într-o zonă în care moarte nu are acces. Prin acestă sublimă întemeiere omul depășeste starea sa de muritor către alta, de mare frumusețe, aceea a divinității prin care el are sentimentul eternității.”

             „Dacă prezența morții nu poate fi înlăturată, de pe noile poziții ea poate căpăta un alt caracter, poate deveni un stimul creator - omul se poate salva. Dominanta spirituală instalată, dă omului putința să aibă în fața morții nu o atitudine de resemnare ca în budism sau stoicism, ci una activă și majoră care amintește de misterul creației.
Însăși cultura și sensul ei este tot o luptă pentru spirit și un leac împotriva morții chiar dacă acest fenomen se produce în timp și aparent este istorie. Cultura nu există ca o ornamentație a unei societăți sau a unei epoci; ea este un mijloc de a cuceri permanențele și un act al salvării. De aceea, are un caracter religios și funcționează în acest sens.”

           „Omul este o existență afirmativă, un centru de iradiere al vieții și o compensație la ceea ce apara în lume ca negație. El trebuie să lupte continuu și prin exercițiu spiritual să îmbogățească acestă lume cu cât mai multă frumusețe.”
„Omul a purtat în decursul vremurilor o luptă tragică pentru câstigarea unui prisos de bine. In epoca modernă acest bine a fost văzut sub forma progresului şi a civilizatiei. Singur, sau în mijlocul societătii, omul s’a străduit în acest sens.
Socotit în roadele sale, astăzi după trecere de vreme, progresul continuu s’a dovedit înşelător. Omul modern a avut o sete de mai bine, dar nu s’a aplecat îndeajuns asupra naturii acestui bine. Punctul luminos, unificator, a lipsit. Lumea nouă s’a încrezut prea mult in civilizatie şi progres, dar nimeni nu sta să gândească ce anume sunt acestea pentru fiinta spirituală a omului. Şi atunci drumurile s’au deosebit, după cum deosebite erau idealurile.
Civilizatia acestei ultime epoci istorice a făcut din om “o fiintă complexă”. Găsim in această tendintă şi stare a sufletului contemporan o caracteristică a vietii moderne, dornică de progres.
Ce înseamnă oare această complexitate a omului de azi, produs ultim al unor credinte vechi ? O continuă creştere a nevoilor materiale, o desvoltare a lor fără limită. Judecată interior, ea mai înseamnă rafinament şi ornamentatie. Aceste însuşiri alcătuesc tot atâtea semne de distinctie.
Să lămurim lucrurile mai departe. Complexitatea omului de azi nu înseamnă ceea ce am putea crede că înseamnă, adică : distinctie în înteles de superioritate, complexitate în înteles de adâncime şi frumusete interioară. Complexitatea aceasta care era şi o sete de a se îmbogăti, a pus omul sub povara unor elemente secundare, din afara fiintei noastre morale, din afara nevoilor acestei fiinte, l-au încărcat şi l-au prefăcut până la năruire.
Educatia a fost făcută în raport cu unele valori la modă, de natură mai mult socială şi materiala. Omul a avut o sete de a progresa, de a creşte chiar interior ; omul a încercat să depăşească starea în care se afla dar nu in raport cu anumite valori spirituale permanente ci in raport cu oamenii. Etica modernă a avut la temelie nu atât o dorintă sinceră de proprie depăşire ci mai mult o dorintă de întrecere între oameni.
Cu cât omul şi-a creat mai multe nevoi, semn al unei înalte trepte de civilizatie, cu atât el a devenit mai putin stăpân pe sine, cu atât a fost mai putin liber. Sufletul său aparent înăltat, devenise lipsit de putere, se subtiase şi se complicase. Cuprinzând ceea ce nu-i era firesc, renuntând la ceea ce îi era esential, pentru podoabă, şi-a pierdut adevărata frumusete şi tărie. Vieata interioară a omului a avut toate aparentele unei creşteri adevărate ; in realitate s’a petrecut o sărăcire şi anume din cauză că această creştere nu era organică ci era o adunare, o adăugire. Nevoia de a corespunde vremurilor, ambitiile şi gusturile nenumărate, tot rafinamentul intelectual şi estetic, l-au sedus şi l-au îndemnat către o lume a decorativului şi inutilului.
A fi o fiintă complexă nu este în sine o stare rea ; dimpotrivă. Trebue însă să fie rodul unei serioase şi fireşti creşteri interioare, creşteri a elementelor esentiale, a stâlpilor vietii noastre morale. Trebue să fie o îmbogătire a ceea ce ne apartine esential. Altfel ajungem la tipul omului modem, prezent încă între noi şi specific tuturor epocilor decadente, omul descentrat în care vieata este nefirească şi vointa lipsită de îndrumare. Povara trufiei, povara propriilor creatii ale omului, povara combinatiilor şi constructiilor aşa zisului progres cultural şi civilizator, apasă încă sufletul celor mai multi dintre noi.
Omul acesta a confundat Compexitatea cu complicatia. Iată numele adevărat al stării sale interioare. De aceea este atât de nenorocit, de aceea este atât de greu de, înteles şi de satisfăcut. Omul despre care vorbim este mereu nemultumit, mereu ridicat împotriva vietii şi a conditiilor date. Omul complicat este o fiintă dificilă şi nenorocită.
In setea sa de progres şi de civilizatie materială omul s’a descentrat, adică a confundat esentialul cu secundarul, dând o atentie deosebită celor ce nu-l alcătuiau în fond. Omul cetătii de azi este un om făcut, este o fiintă artificială. S’a construit înfruntând legile fiintei sale morale. Tot ceea ce a fost adăugat nefiresc şi a împodobit sufletul său mândru, nu a făcut decât să-l scoată din făgaşul destinului său propriu, de om.
Pentru ca o înnoire să fie posibilă, omul trebue să renunte la aceste podoabe ale modernismului, pentru a se reîntoarce către elementele originare ale făpturii sale.
Nu poate fi vorba de o renuntare la progres şi nici de o întoarcere la “starea naturalã” a unui filosof francez, ci de mergerea înainte dela început pe calea deschisă nouă, în desvoltarea omeniei şi a tuturor virtutiilor ce-o alcătuesc. Ce înseamnă pentru noi întoarcere ? Inseamnă renuntare la inutil, la rugina sufletului. Ce înseamnă desvoltare ? Ce înseamnă progres ? Inseamnă creştere din sâmburele fiintei, înseamnă, în limita superioară,
înflorire. Aceasta inseamnă a fi cult, a fi om superior, a fi distins şi complex: înflorire. Să ajungi să-ti exprimi esenta. Nu întoarcere deci, nu oprire, ci creştere deplină şi firească.
Aci se aşează simplitatea. Simplitatea este starea morală a omului care se mişcă esential si sincer. Simplitatea în etică, întocmai ca si în estetică, înseamnă linie mare. Liniile mari dau sensul făpturii, liniile mari constituesc.
Simplitatea ca stare morală este o stare originară, legată de începutul fiintei. De aceea Evanghelia, cartea simplitătii şi a permanentei vorbeşte de simplitate în legătură cu copilul şi profetul. Fiind originară, simplitatea este o stare a firii, o stare a celor care păstrează legătura cu Dumnezeu.
Nefiind legată de poverile podoabelor inutile, simplitatea dă omului un echilibru interior, o tărie şi o mare stăpânire de sine. Omul simplu rămâne cu sine, curat şi întreg, liber de elementele inutile, adăugate, exterioare. Omul simplu trăieşte vieata din plin şi firesc; o trăieşte astfel pentrucă este în ea.
Simplitatea dă o sigurantă şi o certitudine interioară adevărată, dă putere de depăşire a contingentelor şi viciilor apăsătoare. Pe calea simplitătii omul se împlineşte pentrucă trăieşte firesc şi esential.
Simplitatea este starea morală prin care o seamă de taine ni se deschid. Firescul şi armonia ei o fac să rodească şi pe o altă dimensiune a vietii, aceea a , orizontului deschis. Sensul vietii este prins mai uşor şi mai adevărat de omul simplu decât de omul complicat, pentrucă cel dintâi păstrează legătura, directă cu viata, are totodată simtul realitătii aparente şi tainice. A fi simplu înseamnă a fi in vieată, a fi în vieată înseamnă a-i trăi şi cunoaşte sensurile. Sensul vietii nupoate fi prins stând în afara ei, călcând un drum artificial. Omul simplu trăieşte cu ochii în distantele mari ale lumii.
Din aceste elemente şi înfătişări ale simplitătii întelegem cum acela care trăieşte cu adevărat în simplitate ajunge să trăiască şi în lumină, în frumusete. Fiinta sa interioară, aparent mică, are dimensiuni foarte mari, neîntelese de acei care judecă după criteriile civilizatiei burgheze. Omul simplu ajunge să cunoască adâncurlle şi să cuprindă lumea, să se înrădăcineze în loc rodnic. Liber de orice povară morală sau materială el merge pe căile fireşti ale omeniei ; cugetul şi fapta sa nu sunt legate de lucruri slabe, ci de tării ascunse.
Bucuria trăirii în simplitate poate fi înteleasă din libertatea şi rodnicia pe care o câştigă omul.
Omul simplu este o făptură vie; este o făptură originară de mare plinătate şi echilibru interior.”

2 comentarii:

  1. Ciao, Ionut, felicitari pt initiativa! Am un sfat: incearca sa structurezi materialele in mai multe parti care sa fie mai scurte (si, deci, nu greoaie sau "plicticoase"); apoi daruieste-i fiecarei postari (parti) un titlu cat mai atractiv, de interes sau, ma rog, cat mai comercial. Succes, sunt cu ochii pe tine!

    RăspundețiȘtergere